Zilele trecute am citit şi eu „Cartea foametei” semnata de Larisa Turea. Volumul este mai mult decat necesar, e ca un dus rece care-ti cutremura toate simtirile. Ce stim noi despre foamete? Mai nimic. Generalitati. Eu am mai avut noroc de un profesor de istorie mai in varsta care ne povestea uneori ceea ce vazuse el in 1946-1947. Stiam si despre cazurile de canibalism, despre cum activistii ii corupeau cu bomboane pe copii ca acestia sa arate unde au ascuns parintii boaghea de grau, despre turtele cu loboda, dar nu in asemenea proportii. Ori reeditarea „Cartii foametei” sterge din praful gros depus pe memoria noastra colectiva. Mai mult, autoarea a rascolit si arhivele de stat si aduce dovezi celor care nu vor sa creada in “povestile” oamenilor. Cei de la conducere cunostea foarte bine situatia dar n-au intreprins nimic. Se vede de la o posta ca asta le era politica – sa rastoarne valorile, sa-i umileasca pana nu se poate pe moldoveni, ca acestia sa fie mai mult decat docili, si, cel mai trist, sa-i faca sa nu vrea sa-si mai aminteasca de acei ani. Asa nu cunoastem noi, cei din a treia generatie, mai nimic, iar multi dintre taranii nostrii si azi prefera sa-ti spuna ghidusii despre “Victoria din Marele Raboi pentru Apararea Patriei” pentru ca e mai placut, si tac cand ii intrebi de foamete. Si acest lucru il recunosc cativa din interlocuitorii autoarei. “Si mai e la mijloc si un oarecare instinct de conservare, un mecanism de protectie, care nu ma lasa sa ma apropii prea mult de cosmarul acelui an: povestind, as fi silit sa traiesc din nou grozaviile de nedescris. Nu-mi ajung puteri sufletesti s-o reiau de la capat...”, povesteste ex-ministrul Culturii Ion Ungureanu. Sau - “Ce-am tras, nu-i de povestit. Prefer sa uit totul, o data si pentru totdeauna”, Gheorghe Tomasenco, din Rusieni, Edinet.
Penru mine volumul lui Turea valoreaza mai mult decat zece memoriale comuniste (de tipul celor de la Serpeni si Chisinau). Cel mai trist e ca de astia ca mine vor fi foarte putini. O data, imi dau seama ca tirajul este modest, apoi sunt constienta ca e mult mai simplu sa le dai oamenilor vin si circ decat sa citeasca o carte , impactul cantitativ e mult mai mare si e mai placut pentru mase. In timpul lecturii mi-au aparut foarte multe intrebari legate de familia mea. Am incecat sa le aflu raspunsul lor de la parinti dar acestia au dat din umeri. N-am inteles, bunaoara, de ce fratele mamei, unul dintre copii foametei, a fost un Pavlik Morozov; de ce bunelul, fecior de chiabur, care a fost si carne de tun pe front, a luat-o de nevasta pe o fiica de bolsevic, unul din acei care ne-a adus “fericirea sovietica”; cum se face ca femei de teapă bunicii care au avut un rol important la demolarea celor doua biserici din sat, la sfarşitul anilor 80 erau cele mai credincioase enoriase etc., etc. Or acele valori intoarse cu talpele in sus nu s-au limpezit nici azi. Ne-a mai dat Dumnezeu si un Voronin care a avut grija sa le mai tulbure. O alta chestie curioasa: de curand am vazut oameni care nu au sat, care mananca pana li se intoarce inapoi, si nu intelegeam ce e cu ei. Dar uite ca am gasit o parte din raspunsuri in cele 50 de poveşti din “tragedia muta”, asa cum a mai caracterizat autoarea foametea. Supravetuitorii foametei, majoritatea copii, erau constienti de ce li se intampla. Iata cateva fragmente:
Ion Mija, Pohoarne, Floresti: “Atunci mi-am dat seama cat e de umilitoare foamea si cat e de usor sa conduci un popor pe care il tii la bucatica de paine. Nici nu trebuie sa te ostenesti sa-l conduci, fiindca el insusi se supune”.
Victor Volcinschi, din Badaragii-Vechi, Edinet: “Si daca la inceput poporul se mai indigna, inspre primavara nici pentru asta nu-i mai ajungeau puteri. Oamenii nu mai cautau raspunsuri, se gandeau numai cum sa iasa din nevoi, nu blestemau pe nimeni, nu cereau nimanui socoteala, parca nici puteri de a gandi nu mai aveau... Grozava chestie ideologica, foamea si teroarea!”
Olga Macovei, Cajba, Glodeni: “Era o femeie in vecini, neam cu noi, crestea doi baieti si doua fete. Si iaca femeia aceea si-a ucis un baietel ca sa-i hraneasca pe ceilalti. A venit intr-o zi la noi surioara lui de vreo trei anisori si zice: “Da’ eu azi am mancat un deget de-al lui Borea.” De, ne uitam si noi, copil, ce vrei, da’ ea: “Mama l-a fiert in ceaun”.
Si exemple din astea sunt multe, chiar foarte multe, inclusiv in cronicele oficiale. Norocul meu ca inaite de “Cartea foametei” am citit “Kasa Poporului” a lui Mitos Micleusanu si ma antrenasem cu decapitari si dezmembrari de oameni. Numai ca e o mare diferenta intre cele două carti una e fictiune, cealalta document.
Penru mine volumul lui Turea valoreaza mai mult decat zece memoriale comuniste (de tipul celor de la Serpeni si Chisinau). Cel mai trist e ca de astia ca mine vor fi foarte putini. O data, imi dau seama ca tirajul este modest, apoi sunt constienta ca e mult mai simplu sa le dai oamenilor vin si circ decat sa citeasca o carte , impactul cantitativ e mult mai mare si e mai placut pentru mase. In timpul lecturii mi-au aparut foarte multe intrebari legate de familia mea. Am incecat sa le aflu raspunsul lor de la parinti dar acestia au dat din umeri. N-am inteles, bunaoara, de ce fratele mamei, unul dintre copii foametei, a fost un Pavlik Morozov; de ce bunelul, fecior de chiabur, care a fost si carne de tun pe front, a luat-o de nevasta pe o fiica de bolsevic, unul din acei care ne-a adus “fericirea sovietica”; cum se face ca femei de teapă bunicii care au avut un rol important la demolarea celor doua biserici din sat, la sfarşitul anilor 80 erau cele mai credincioase enoriase etc., etc. Or acele valori intoarse cu talpele in sus nu s-au limpezit nici azi. Ne-a mai dat Dumnezeu si un Voronin care a avut grija sa le mai tulbure. O alta chestie curioasa: de curand am vazut oameni care nu au sat, care mananca pana li se intoarce inapoi, si nu intelegeam ce e cu ei. Dar uite ca am gasit o parte din raspunsuri in cele 50 de poveşti din “tragedia muta”, asa cum a mai caracterizat autoarea foametea. Supravetuitorii foametei, majoritatea copii, erau constienti de ce li se intampla. Iata cateva fragmente:
Ion Mija, Pohoarne, Floresti: “Atunci mi-am dat seama cat e de umilitoare foamea si cat e de usor sa conduci un popor pe care il tii la bucatica de paine. Nici nu trebuie sa te ostenesti sa-l conduci, fiindca el insusi se supune”.
Victor Volcinschi, din Badaragii-Vechi, Edinet: “Si daca la inceput poporul se mai indigna, inspre primavara nici pentru asta nu-i mai ajungeau puteri. Oamenii nu mai cautau raspunsuri, se gandeau numai cum sa iasa din nevoi, nu blestemau pe nimeni, nu cereau nimanui socoteala, parca nici puteri de a gandi nu mai aveau... Grozava chestie ideologica, foamea si teroarea!”
Olga Macovei, Cajba, Glodeni: “Era o femeie in vecini, neam cu noi, crestea doi baieti si doua fete. Si iaca femeia aceea si-a ucis un baietel ca sa-i hraneasca pe ceilalti. A venit intr-o zi la noi surioara lui de vreo trei anisori si zice: “Da’ eu azi am mancat un deget de-al lui Borea.” De, ne uitam si noi, copil, ce vrei, da’ ea: “Mama l-a fiert in ceaun”.
Si exemple din astea sunt multe, chiar foarte multe, inclusiv in cronicele oficiale. Norocul meu ca inaite de “Cartea foametei” am citit “Kasa Poporului” a lui Mitos Micleusanu si ma antrenasem cu decapitari si dezmembrari de oameni. Numai ca e o mare diferenta intre cele două carti una e fictiune, cealalta document.
Un comentariu:
Feel good......
Trimiteți un comentariu