O săptămână de vis la San Diego, California

Până a ajunge în Statele Unite, cunoştinţele mele despre continentul american se limitau la câteva nume de preşedinţi, un model de comerţ bine dezvoltat şi un stil de viaţă ciudat pentru noi, via filmele hollywoodiene, cu oameni supraponderali şi mâncare… nesănătoasă. Sigur că ştiam şi despre modelul american de democraţie, inclusiv de presa de acolo, spre care tinde astăzi o lume întreagă şi de la care am vrut să învăţăm şi noi ceva. Dar şi în cazul meu realitatea a bătut filmele - cel puţin, pentru grupul nostru, care a fost distribuit să meargă în oraşul San Diego, statul California.

Am făcut echipă cu Grigore Mătăsaru (postul de radio „Vocea Basarabiei”), Ludmila Muntean („Moldova 1”), Marina Liţă („Jurnal de Chişinău”) şi Silvia Solonari, care a fost facilitatoarea noastră. Pot spune că ne-a mers: am început sejurul cu un party (petrecere, în engleză) şi l-am terminat tot cu un party, dar cu o deosebită veselie, mai ales că ne întorceam mai mândri - deveniserăm cetăţeni de onoare ai oraşului care ne-a găzduit.

Cine vine la San Diego nu mai vrea să plece

San Diego este cea mai de sud localitate de pe coasta de vest, la doar jumătate de oră de hotarul cu Mexic. Numără 1,9 mln. locuitori sau 3,5 mln., dacă luăm în calcul întreaga zonă metropolitană - aproape cât R. Moldova. Numai o mică parte a oraşului, localizată în apropierea portului, are zgârie-nori, restul aminteşte de satele noastre, cu case cu două-trei nivele, grupate în jurul unor coline. Am putea spune că oraşul seamănă cu vreo zece sate moderne de la noi, luate la un loc, ceva mai apropiate între ele, desigur. Aici, fără maşină, greu te descurci, dar asta nu reprezintă o problemă, întrucât majoritatea familiilor au câte două-trei automobile la poartă. Toţi acei cu care am vorbit mi-au spus că cine vine pe o anumită perioadă aici nu mai vrea să plece înapoi. Este un loc frumos, cu plajă la Pacific, golf, peninsulă, port mare, climă blândă şi caldă, deşi în ultimii ani cam secetoasă, iar localnicii au uitat când a plouat ultima dată. Este, de asemenea, un loc atractiv din punct de vedere social-economic. California are unul din primele şase bugete ca mărime ale Statelor Unite şi chiar se numără în primele 20 de bugete ale lumii. Iată de ce mulţi dintre locuitorii statelor din centrul continentului vin anume aici. Totodată, San Diego este un centru universitar atractiv iar migraţia tinerilor se întâmplă, de regulă, doar într-o singură direcţie.

Am ajuns la San Diego într-o după-amiază de duminică, iar la aeroport ne aşteptau organizatorii cu un afiş de bun venit. Afară - peste 30 de grade C, mai mult cu zece grade decât la Washington, de unde veneam. În câteva minute, Enrique Meza, director de program la organizaţia care ne-a găzduit (Citizen Diplomacy Council), ne-a dus pe malul oceanului. Drumul e străjuit numai de palmieri, iar umbra caut-o de unde nu-i. Din acel moment, wow-ul american ne-a fost pe buze mai bine de o săptămână. Spre seară, ne pomenim într-o grădină din spatele unei case, la un picnic, dat în cinstea oaspeţilor străini, găzduiţi de Citizen Diplomacy Council: de la ruşi, indieni, pakistanezi, până la diferiţi reprezentanţi ai popoarelor africane - vreo 200 de oameni. Printre ei, găsim şi o moldoveancă, de la Soroca, stabilită recent aici. De la picnic, ne „culeg” familiile care s-au angajat să ne găzduiască.

Rolul femeii în societatea americană

Familia care ne găzduieşte pe mine şi pe Marina Liţă este total diferită de familia tradiţională, aşa cum o cunoaştem noi în RM. Jenny are 45 de ani şi este o avocată de succes, dar pe lângă serviciu face o sumedenie de alte lucruri. Într-o singură zi, ea poate să apară în ipostaze total diferite. De exemplu, dimineaţa, la 7.30, participă la o şedinţă a Clubului Rotary, a cărei membră este, ziua instrumentează cazuri economice, iar la 17.30 antrenează pici de cinci ani, la soccer (fotbalul european). Într-o altă seară, Jenny se întâlneşte cu prietenii ei şi joacă softball, un fel de baseball mixt, cu bărbaţi şi femei. Sigur că o distracţie din astea trebuie neapărat să se termine la bere. De asemenea, Jenny mai trebuie să fie soţie şi mamă. Oricum, rolul femeii americane este mult prea departe de oalele de pe aragaz. Hank, soţul ei, o ajută foarte mult, mai ales când e vorba de fetiţa lor de cinci ani, Dakota. El este cel care o pregăteşte de grădiniţă în fiecare dimineaţă. Îi pune mâncare şi cele necesare în ghiozdan, după care îi arată fetiţei ce şi unde a pus şi, la final, o întreabă „o să ţii minte?”. Hank o ajută pe soţia lui şi la bucătărie, dar şi la curăţenie prin casă. Celelalte familii care găzduiesc jurnalişti moldoveni sunt fie angajaţi în sectorul bancar, fie profesori universitari. Toţi au ajuns gazdele noastre absolut voluntar, fără a obţine careva beneficii din partea statului. Ei zic că fac asta pentru a cunoaşte alte culturi şi pentru a-şi promova imaginea ţării lor. De aceea şi modelul american de democraţie se deosebeşte total de al nostru. Dacă la noi 75% din viaţa civilă a comunităţii o reprezintă statul/guvernul şi doar 25% sectorul non-guvernamental (diverse organizaţii şi asociaţii), în SUA proporţia este inversă, ponderea guvernului fiind mult mai mică.

Presa şi americanul simplu

Activismul oamenilor simpli se răsfrânge şi în activitatea deputaţilor, a senatorilor, care au mai multe birouri în teritoriu, dar şi asupra activităţii presei. Bunăoară, unul din birourile senatoarei de California, Barbara Boxer, primeşte săptămânal peste zece mii de scrisori şi mail-uri, plus o mulţime de demersuri de la diferite persoane. Iar toţi jurnaliştii cu care ne-am întâlnit ne-au spus că americanul este un om foarte activ şi intolerant atunci când vine vorba de abuz şi corupţie din partea funcţionarilor. Iată de ce presa în America reprezintă cu adevărat cea de-a patra putere. Sigur că şi aici există multe modalităţi de a-ţi ascunde urmele cu numele soţiilor sau mătuşilor, dar ochii care observă sunt mult mai numeroşi. Potrivit unui director de televiziune, misiunea jurnalistului şi a presei în general se rezumă la: să supere, să enerveze chiar, pe cei care se simt bine şi confortabil la guvernare.

Din cauza crizei economice, presa din SUA a avut foarte mult de suferit pe contul reducerii drastice a publicităţii şi, respectiv, a bugetelor. În acest context, s-a dezvoltat destul de bine un alt tip de presă, „foarte la modă” acum, presa non-profit, adică managerii mass-media nu mai caută să obţină profit, dar să se dezvolte calitativ. Tot din cauza crizei, multe dintre publicaţii primesc donaţii de la persoanele fizice şi fundaţii. Există oameni care donează constant unui ziar câte patru dolari lunar, „pentru a susţine calitatea şi consecvenţa”. În multe cazuri, peste 60% din bugetele instituţiilor de presă se formează anume astfel.

La finalul călătoriei, organizatorii ne-au oferit o surpriză pe cinste: o cină pe un iaht, care a făcut turul oraşului. La acea petrecere de rămas-bun, spre surprinderea noastră, am devenit cetăţeni de onoare ai localităţii care ne-a găzduit. Iar a doua zi, în casa lui Jenny şi Hank, a urmat un alt party, cu ocazia celor zece ani de căsătorie, cu lume multă şi cârnăciori la grătar.

Show-ul aerian de la San Diego

Una din atracţiile oraşului o reprezentă Air Show-ul bazei militare Miamar, care se desfăşoară anual la începutul lui octombrie. O dată pe an, uşile bazei militare se deschid iar oamenii simpli pot vedea aeronavele militare care s-au aflat cândva în misiune sau pot viziona un spectacol de zile mari cu sute de avioane şi elicoptere militare. De asemenea, pot vorbi cu piloţi sau alţi militari prezenţi în număr mare la eveniment. În acest an la show au participat cam vreun milion de oameni, iar cozile celor care veneau dinspre Los Angeles şi San Francisco se întindeau pe zeci de kilometri.

TIMPUL, 16 octombrie 2009